Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte.

O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și părăluțe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.

Pentru a nu răzleți feciorii de lângă sine, mai dură încă două case alătură, o la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ținei feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — și a nu rândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici să iasă din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i țărâna uşoară! — așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu sa putut plânge că l-am înșelat sau i-am risipit casa; … deși câteodată erau bănuieli… și mă probozea… dar acum s-au trecut toate!”

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie şi câştigă mulţi bani. Celui mai mare îi venea vremea de însurat, și baba, simțind asta, umblă valvârtej să-i găsească mireasă; şi în cinci şase sate, abia-abia a putut nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă şi uscăţivă, însă robace şi supuse. Feciorul nu ieși din hotărârea maică-sa, nu se făcu și baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gura, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cârtească de toate cele.

După ce sa sfârşit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nu a mai rămas cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să pună la cale viața nurori sa. Pentru babă, sită nouă nu mai avea loc în cui. „De ce mi-am făcut clește? ca să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod și coboară de acolo un știubei cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, niște chite de cânepă și vreo două dimerlii de păsat.

– Iată ce am gândit eu, noro, că poţi lucra nopţile. Piuai în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai; și când a venit barbatu tău de la drum, vom face plăchie cu costuri de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ia furca în brâu, și până mâine dimineață să gătești fuioarele aceste de tors, penele de strunjit și mălaiul de pisat. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan peste ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știi că eu dorm iepurește; și pe lângă știi doi ochi, mai am unul la ceafă, care șade pururea deschisă și cu care văd, și noaptea și ziua, tot ce se face prin casă. Ai înţeles ce ţi-am spus?

– Da, mămucă. Numai ceva de mâncare…

– De mâncare? O ceapă, un usturoi și o bucată de mămăligă rece din poliță sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine… căci casa sa mai îngreunat cu un mâncău și eu nu vreau să-mi pierd comandul.

Apoi, când însera, baba se culcă în pat, cu fața la perete, ca să nu supere lumina de la opaiț, mai dând a înțelege nurori sa că are so privigheze; dar somnul o cuprinse îndată, și habar n-avea de a face noră-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră migăia prin casă; acuşi la strujit pene, acuşi îmbăia tortul, acuşi pisa mălaiul şi-l vântura de buc. Și dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece și-și spăla fața, ca nu cumva so vadă neadormita soacră și să-i bănuiască. Aşa se munci biata noră până după miezul nopţii; dar, despre ziuă, somnul o doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fusele cu tort și bucul de mălai. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap și începu a trânti ș-a plesni prin casă, atunci biata noră, care de-abia ațipise, de voie, de nevoie, să se scoale, să sărute mâna soacrei și să-i arate ce a lucrat. Încet-încet, nora sa dat la brazdă, și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăușii sosesc, și tânăra nevastă, văzându-și bărbățelul, mai uită din cele necazuri!

Nu mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică.

După nuntă, feciorii se duc iarăşi în cărăuşie şi nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obicei, ea le da de lucru cu măsură și, cum înserează, se culcă, spunând nurorilor să fie harnice și dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.

Nora cea mai mare tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa cel atoatevăzător, și așa, o pe alta se îndemnă la treabă, și lucrul ieșea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.

Dar binele, câteodată, așteaptă și rău. Nu trece tocmai mult, și vine vremea de însurat și feciorului cel mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori… de aceea și chitise una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o bună dimineață, feciorul mamei îi și aduce o noră pe cuptor. Baba se scarma pe cap, da la deal, da la vale, dar n-are ce face, si, de voie, de nevoie, nu sa facut, si pace buna!

După nuntă, bărbații din nou se duc la treaba lor și nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăși le dă de lucru cu măsură și, cum vine seara, se culcă după obicei. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:

— Da' nu te tot codi, că mămucă ne vede.

— Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? Noi să lucrăm, și ea să doarmă?!

— Nu căuta că horăieşte, zise cea mijlocie, mămucă are la ceafă un ochi neadormit, cu care vede tot ce facem, ş- apoi tu nu ştii cine-i mămucă, n-ai mâncat niciodată moarea ei.

— La ceafă?… vede toate? n-am mâncat moarea ei?… Bine că mi-am adus aminte… Dar ce mâncăm noi, fetelor hăi?

— Ia, răbdări prăjite, dragă cumnăţică… Iar dacă eşti flămândă, ia şi tu o bucată de mămăligă din colţar şi cu nişte ceapă şi mănâncă.

— Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu na mâncat așa bucate! Da' slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?

— Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt ale mămucăi.

— Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor hai! Sa trecut de şagă. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, știi cole, ceva mai omenește; ş-acuşi vă chimi şi pe voi.

— Doamne, ce vorbă ţi-a ieşit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârlă baba pe drum?

— Las' dacă va durea capul! Când va întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate.

— Apoi dar… dăă!… fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea.

— Hai, fetelor, tăceţi, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, și mi-e dragă gâlceava. Și iese cântând:

Vai, săracul omul prost, Bun odor la casă a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de plăcinte, câțiva pui pârpâliți în frigare și prăjiți în unt, o străchinoaie de brânză cu smântână și mămăliguță erau gata. Apoi iute cheamă și pe celelalte două în bordei, și se pun la masă cu toate.

— Hai, fetelor, mâncaţi bine şi pe Domnul lăudaţi, că eu mă reped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gât.

După ce-au mâncat ș-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura gârliciului:

Soacră, soacră, poamă acră,

De te-ai coace cât te-ai coace,

Dulce tot nu te-i mai face;

De te-ai coace toată toamna, 

Ești mai acră decât coarna; 

De te-ai coace un an ş-o vară, 

Tot eşti acră şi amară; 

Ieşi afară ca o para; 

Intră-n casă ca o coasă; 

Şezi în unghi ca un junghi.

Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toate pe loc.

Când se scoală baba în zori de ziă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, și când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!…

— Da' ce-i acolo? strigă baba înspăimântată. Nurorile atunci sar ass în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:

— Da' bine, mămucă, nu știi c-au venit tătucă și cu mămucă, și le-am făcut de mâncare, și le-am scos un cofăiel de vin, și de aceea ne-am chefăluit și noi oleacă. Iaca, chiar mai dinioarea s-au dus.

— Și m-au văzut cuscrii cum dormeam?

— D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!

— Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!

— D-apoi dă, mămucă, fetele acestea au spus că d-ta vezi tot; şi de aceea am gândit că eşti mânioasă pe tătucă şi pe mămucă, de nu te scoli. Și ei erau așa de mâhniți, de mai nu le-a țicnit mâncarea.

— Ei, lasă, ticăloaselor, сă vă voi dobzăla eu de acum înainte!

Şi de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când aducea ea aminte de puicile cele nadolence și boghete, de vinișorul din cramă, de risipa ce a făcut cu munca ei, și c-au văzut-o cuscrii dormind așa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă și rodea în nurori, cum. roade cariul în lemn.

Se lehămetiseră până și cele două de gura cea rea ​​a babei; și cea mai tânără găsi acum prilej să-i fac pe obraz și să orânduiască totodată și moștenirea babei prin o diată nemaipomenită până atunci, și iată cum:

— Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se află singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scapăm de hârca de babă.

— Ei, cum?

— Să faceţi cum v-oi învăţă eu, şi să nu-i aveţi.

— Ce să facem? întrebă cea mai mare.

— Ia, să dăm busta în casă la babă, şi tu s-o iei de cânepa dracului şi s-o trăsneşti cu capul de peretele cel despre răsărit, cât îi putea; tot aşa să faci şi tu cu capul babei, de peretele cel despre apus, ş-apoi ce i-oi mai face şi eu, veţi vedea voi.

— D-apoi când or veni ai noştri?

— Atunci, voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. Oi vorbi eu şi cu dânşii, şi las’ dacă va fi ceva!…

Se înduplecără și cele două, intrară cu toatele în casă; luară pe babă de păr ș-o izbiră cu capul de pereți până la î-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai șugubață decât cele două, trântește baba în mijlocul casei ș-o frământă cu picioarele, ș-o ghigosește ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, io străpunge cu acul și io presară cu sare și cu piper, așa că limba îndată se umflă, și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! şi, slabă şi stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, așezară baba într-un așternut curat, ca să-și mai aducă aminte de când era mireasă; şi după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-şi da ghiont una alteia şi a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă,

Iaca fericirea visată de mai înainte cum sa împlinit!

Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârţâind nişte care: bărbaţii veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare și, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă ș-aruncă în gâtul bărbaților și încep ai lua cu vorba și ai dezmierda care de care mai măgulitor.

— Da' ce face mămucă? întrebară cu toţii deodată când dejugau boii.

— Mămuca, le luă cea mai tânără vorba din gură, mămucă nu face bine ce face; are de gând să nu lase sănătate, sărmană.

— Cum? ziseră barbaţii înspăimântaţi, scăpând resteiele din mână.

— Cum? Ia, sunt vreo cinci-șase zile de când a fost să ducă vițeii la suhat, și un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmană!… ielele i-au luat gura și picioarele.

Fiii se reped atunci cu toții în casă la patul mâne-sa; dar biata babă era umflată cât o butie și nici nu putea blești măcar din gura; simţirea însă nu şi-o pierduse de tot. Şi,văzându-i, mişcă puţin mâna şi arătă la nora cea mare şi la peretele despre răsărit, apoi arătă pe cea mijlocie şi peretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără și jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putu aduce puțin mâna spre gură și îndată căzu într-un leșin grozav.

Toţi plângeau şi nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, ​​prefăcându-se că plânge și ea:

— Da' nu înțelegeți ce vrea mămucă?

— Nu, zisera ei.

— Biata mămucă lasă cu limbă de moarte: că fratele cel mare să ia locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu, cea despre apus; iară noi, mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.

— Că bine mai zici tu, nevastă, răspunsul bărbatului-său.

Atunci ceilalţi, nemaiavând încotro şovăi, diata rămase bună făcută.

Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau: „Ferice de dânsa ca murit, că știu că are cine-o boci!”