Au fost odată doi feciori de îmăarat, care au pornit să-și încerce norocul prin lume, și feciorii ăștia au ajuns să ducă viața atât de ticăloasă și deșartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei părintești.

Și cum trecuse vreme, nu glumă, și nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l porecliseră Prostilă, plecă în căutarea lor. Dar când dădu în sfârșit de frații săi, aceștia începu să-și bată joc de dânsul:

– Auzi, prostânacul, să creadă co să poată răzbi prin lume, când noi, mai isteți decât el, n-am prea făcut ispravă mare!

Totuși porniră la drum câteștrei și, tot mergând ei așa, iată că dădură peste un mușuroi de furnici. Cei doi frați mai vârstnici vedea pe dată să-l surpe și să-l răscolească, pentru a vedea cum micile făpturi sau vor lua la goană înspăimântate de moarte. Dar Prostila îi opri, strigandu-le:

– Lăsați gângănile în pace! No sa îngădui să le tulburați liniștea!

Porniră ei mai departe și, după un cot deal, dădură peste un lac, pe luciul faptului înotau sau mulțime de rațe. Cei doi frați mai mari se repezi să prindă câteva, că tare ar fi avut poftă să le frigă. Dar Prostilă se împotrivi și de date asta:

– Lăsați zburatoarele în pace! No să îngădui să le ucideți!

Merseră ei mai departe și, într-o bună zi, numai că nimeriră lângă un roi de albine, aflat într-o scorbură de copac. Și avea roiul aceasta atâta miere, că se prelingea pe trunchi, de-ai fi zis că este un izvoraș… Dar Prostilă se împotrivi cu și mai multă tărie:

– Lăsați albinele în pace! No sa îngădui să le dați foc!

În cele din urmă, cei trei frați dădură peste un palat, și avea palatul ăsta grajduri, câte n-ai găsit nici în zece palate împărătești. Și-n ele se aflau o mulțime de cai, toți de piatră. Cât despre oameni, nu se zărea unul pe nicăieri. Străbătură ei toate sălile palatului și într-un sfârșit se pomeniră în dreptul unei uși zăvorâte cu trei lacăte.

Și avea ușa asta o ferestruică, tăiată taman la mijloc. Cei trei cățără prin ea și ce crezi ca le fu dat sa vadă: în fundul unei camere se afla un moșneag care stătea aplecat deasupra unei mese! Strigară la el o data, strigară a doua oară, dar moșneagul nu-i auzi. Mai strigară a treia oară, și abia atunci se trezi moșul, descuie lacătele și se ivi în prag… Și fără să spună o vorbă, îi pofti să se așeze la masa încărcată cu fel și fel de bunătate. După ce mâncară și băură după pofta inimii, moșneagul îi duse în câte un iatac, ca să se odihnească.

A doua zi, bătrânul intra în odaia celui mai mare dintre frați și, făcându-i semn să-l urmeze, îl duse până în dreptul unei mese de piatră. Pe masa asta se aflau scrise trei incercari care, de-ar fi fost dezlegate, ar fi avut darul sa smulg palatul de sub puterea blestemului.

Prima încercare glăsuia astfel: „Sub covorul de mușchi al pădurii stau ascunse cele o mie de boabe de mărgăritar ale fiicei împăratului, care toate trebuie găsite într-o singură zi. Dacă la asfințitul soarelui va lipsi măcar una dintre ele, cel care s-a încumetat să le caute se va preface în stâna de piatră!”

Cel mai mare dintre frați porni în pădure și căută toată ziua, dar când fu să apună soarele, băgă de seamă că toată truda i-a fost în zadar și că n-a putut să adune mai mult de o sută de boabe de mărgăritar.

Și atunci se întâmplă așa cum sta scris pe tablia mesei: flăcăul se prefăcu în stână de piatra!

În ziua următoare își încercă norocul și fratele cel mijlociu, dar nici lui nu-i merse mai bine… Și oricât se strădui el, nu fu în stare să găsească mai mult ca doua sute de boabe de margaritar. Și se preface și el în stână de piatră.

Iată că veni și rândul lui Prostilă… se apucă el să caute în desimea covorului de mușchi, dar găsea cu atâta anevoie câte un bob de mărgăritar, totul mergea atât de încet, că-l cuprinse deznădejdea.

Și cum nu știa în ce chip s-o scoată la capăt, se așeză pe o piatră și începu sa plângă. Și cum plângea el așa, numai ce i se înfățișa crăiasa furnicilor, însoțită de cele cinci mii de slujitoare ale sale. Erau tocmai furnicile pe care flăcăul le scăpase de la pieire. Nu trecu mult și micile gângănii izbutiră să adune toate cele o mie de boabe de mărgăritar și făcură din ele o grămadă bunicică.

A doua încercare era mult mai grea: trebuia să fie scoasă din fundul lacului cheia de la iatacul domniței.

De îndată ce Prostilă ajunse la marginea lacului, se ivi înotând un cârd de rațe. Erau tocmai rațele pe care el le scăpase de la pieire. Și lăsându-se în adânc, ele îi aduseră cheia care zăcea pe fundul maloș al lacului.

Cea de a treia încercare era însă cea mai grea: dintre cele trei domnițe adormite, flăcăul trebuia să o recunoască pe cea mai tânără și mai frumoasă. Ei, dar cum naiba s-o recunoască, când semănau câtestrele ca picăturile de apă! Că doar numai un singur lucru le deosebea: mai înainte de a fi adormit, fiecare gustase ceva dulce – cea mai mare ronțăise o bucată de zahăr, cea mijlocie băuse o ceșcuță cu sirop, iar cea mică luase o linguriță de miere.

„Ei, acu să te vedem pe unde scoți cămașa!” se gândi Prostilă în sinea lui. Și iată că veni în zbor o albină. Era chiar regina roiului pe care flăcăul o scăpase de la pieire. Se roti ea de câteva ori prin iatac, cerceta pe rand buzele celor trei domnițe adormite și se așeză în cele din urmă pe gura aceleia care gustase din miere. Și astfel putu Prostilă să o recunoască dintr-o dată pe cea mai tânară și mai frumoasă dintre domnițe. Și numaidecât se risipi vraja, de parcă nici n-ar fi fost. Castelul se smulse din somnul cel adânc și toți acei care fuseseră prefăcuți în stane de piatră își recapatară înfățișarea omenească.

Prostilă o luă de nevastă pe cea mai tânără și mai frumoasă dintre domnițe și, după moartea craiului, urcă pe scaunul domnesc. Iar frații lui mai mari socotită că nici celelalte domnițe nu erau chiar așa de lepădat, și trăira cu toții ani mulți în belșug și fericire.