A fost odată o femeie și femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi și era așezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunții; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţilor. Şi fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfăţişare de ceilalţi oameni, surorile şi maică-sa nu o puteau suferi şi mereu o ocărau:

        – Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă ești mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!

O țineau numai în zdrențe pe biata fată și nu-i dădeau să mănânce decât resturile care se îngrijesc de masă lor. Şi ori de câte ori le răsărea în cale, săreau la ea so îmbrâncească şi-i amărau viaţa la orice prilej.

        Și prilejuri d-astea, slavă Domnului, găseau destule! Într-una din zile, trebuind să meargă cu capra la păscut, Doi-ochi rămase tare flămândă, căci dușmancele de surori îi puseră-n traistă mâncare pe sponci. Şi fiindcă o chinuia grozav foamea, se aşeză la o margine de drum şi începu a plânge. Şi plânse, şi plânse, până ce se adună din lacrimile ei două pârâiaşe. Cum se tânguia ea așa, numai ce ridică o dată capul din pământ și ce-i văzură ochii? Lângă dânsa stătea o femeie, care o întrebă cu blândețe:

        – Doi-ochi, de ce plângi așa de amarnic? Și Doi-ochi răspunse suspinând:

        – Cum să nu plâng dacă maică-mea și surorile mele mă prigonesc fără încetare? Din pricină că am doi ochi, ca toată lumea, mă azvârlă dintr-un colț într-altul, mă îmbracă numai în zdrențe și-mi dau să mănânc doar firimiturile rămase din masa lor. Ştii, azi mi-au dat atât de puţină mâncare, că sunt moartă de foame!

Atunci femeia, care, pasămite, era o zână, grai:

        – Dacă doar asta ţi-e durerea, şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, că o să te-nvăţ eu cum să-ţi potoleşti foamea.

Uite, n-ai decât să-i spui caprei:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

        Și-o masă rânduită cu tot dichisul o să ți se pună dinainte, încărcată cu cele mai alese bucate și-o să poți mânca după pofta inimii. Iar după ce te-oi sătura, spune-i doar atât caprei:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

        Şi masa o să dispară ca şi cum n-ar fi fost.

        După ce grăi aceste cuvinte, zâna văzu de drum. Rămasă singură, Doi-ochi gândit în sinea ei: "N-am încotro; prea sunt lihnită de foame ca să încerce altă dată ce ma povăţuit. Mai ştii, poate că cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevărate".

Și strigă către capră:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

N-apucă bine să sfârşească ce-avea de zis şi numai ce-i se pune dinainte o masă aşternută cu o faţă albă ca zăpada; iar pe masă, rânduite cum se cuvenea, o farfurie, un cuțit, o furculiță și o lingura, toate numai din argint. Cât despre mâncărurile care se înșiră pe masă, ce să vă mai spun, erau dintre cele mai alese și biroul de parcă ar fi fost luate chiar atunci de pe vatră.

        Fata mâncă din toate cu poftă, căci flămânzise de ajuns. După ce se sătură de-a binelea, grăi către capră, așa cum o învețe zâna:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Şi masa dispăru pe dată ca şi cum n-ar fi fost.

        "Ăsta-i un lucru! gândi Doi-ochi. De-acum sa sfârşit cu foamea!"

Şi biata fată era veselă şi zburda de fericire.

        Seara, când se întoarse cu capra de la pășune, găsi pe masă, într-o străchioară de pământ, brumă de mâncare pe care io lăsaseră surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.

        A doua zi porni din nou cu capra la păscut și la înapoiere lăsă neatinse în strachină firimiturile pe care i le puseseră surorile.

        Prima și a doua oară surorile nu observa nimic. Dar cum mâncarea rămânea mereu neatinsă în strachină, greu nu le fu să bage de mare asta. Se minunară ele de așa treabă și începură a-și destăinui gândurile:

        – Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea să se plângă că nu-i ajunge cât îi dădeam și mânca de nu mai rămânea nici o picătură, iar acum nu se mai atinge de nimic. Pesemne ca găsit vreun alt mijloc ca să-și astâmpere foamea.

        Ca să afle adevărul, hotărâră ca Un-ochi s-o însoţească pe Doi-ochi când s-o duce a doua zi cu capra la păşune. Nu era treabă uşoară, căci trebuia să bage bine de seamă ce se petrece acolo, dacă nu cumva vreun străin îi aduce de mâncare fetei.

A doua zi, când Doi-ochi fu gata s-o pornească la câmp, Un-ochi se apropie de dânsa şi-i spuse:

        – Azi merg şi eu cu tine! Vreau să văd dacă păzeşti capra bine şi dacă o hrăneşti aşa cum se cuvine.

Dar Doi-ochi ghici îndată cam ce fel de gânduri nutrea Un-ochi, că venea numai ca so iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și o lăsă să pască în voie. Apoi spuse către Un-ochi:

        – Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă! Ştiu un cântec, o minune… N-ai vrea să-l auzi?

Un-ochi se învoi bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arşiţa soarelui, o cam obosise. Se lăsă uşurel în iarbă şi Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

        Un-ochi, eşti trează, oare?

        Un-ochi, dormi, oare?

Cântă ea așa, într-una, până ce Un-ochi închise ochiul și adormi. Dacă văzu fata că soru-sa dormea ​​buștean, nu se mai temu c-ar putea să vadă ce se întâmplă. Chemă deci capra și-i spuse:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

Şi se aşeză dinaintea mesei, de mâncă şi bău până ce se sătură. Apoi strigă din nou:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Şi masa dispăru pe dată ca şi cum n-ar fi fost. Spre seară o trezi pe Un-ochi din somn și-o cam luă în râs:

        – Ei, surioară, parcă ziceai că vrei să îngrijești de capră și, când colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Dacă nu eram eu aici, cine știe pe unde s-ar fi rătăcit hoinara asta! Şi ar fi trebuit so cauţi în toată lumea… Da' acu' scoală, că-i timpul so pornim spre casă!

        Au ajuns ele acasă și Doi-ochi nu sa atins de strachina ei; iar Un-ochi stătea ca mută și nu-i putu povesti de fel maică-sii din ce pricină capsomana de Doi-ochi nu voia să măcar o îmbucătură.

        – Ma prins somnul pe câmp și-am adormit, așa că nu știu!, cercă Un-ochi să se dezvinovățească.

A doua zi, baba o chema pe Trei-ochi si-i spuse:

        – Azi o să mergi tu la pășune împreună cu Doi-ochi. Da' vezi de bagă bine de seamă tot ce se petrece pe acolo, că nu se poate să nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mâncat și de băut.

Trei-ochi o căută pe soru-sa și-i spuse:

        – Mâine o să merg cu tine și eu; vreau să văd dacă îngrijeşti bine capra şi dacă o hrăneşti aşa cum se cuvine.

Dar fata pricepu ce gânduri nutrea Trei-ochi, că venea numai ca so iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și apoi grăi către soru-sa:

        – Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă! Ştiu eu un cântec, o minune! N-ai vrea să-l auzi?

Trei-ochi se învoi și ea bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam moleșise. Se lăsă uşurel în iarbă şi Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:

        Trei-ochi, eşti trează, oare?

        Dar în loc să continue cântecul:

        Trei-ochi, dormi, oare?

        Cântă din neatenție:

        Doi-ochi, dormi, oare?

        Și cântă așa, mereu:

        Trei-ochi, eşti trează, oare?

        Doi-ochi, dormi, oare?

Și începu so cuprindă somnul pe Trei-ochi, până când cei doi ochi îi adormiră de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cântecul nu-l putuse vrăji, rămase treaz. Dar cum era vicleană, Trei-ochi închise și ochiul la treilea, ca să pară că-i și el cuprins de somn.

        Din când în când însă trăgea câte-o ocheadă și prindea cu privirea tot ce se petrece în jur. Iar Doi-ochi, fiind încredințată că Trei-ochi doarme în lege, strigă:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

Și după ce mâncă și bău după pofta inimii, porunci mesei să dispară, cu tot ce avea pe dânsa:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Dar vezi că Trei-ochi văzuse totul, hoţomana… Către seară, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa şi, trezind-o, o cam luă în râs:

        – Ei, surioară, da’ ştii c-ai dormit, nu glumă! Straşnic te mai pricepi să paşti capra! Hai, scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!

Ajunseră ele acasă şi Doi-ochi iar lăsă mâncarea neatinsă în strachină. Dar de data asta nu-i mai merse, căci Trei-ochi îi dezvălui mamă-sii totul:

        – Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta să se mai atingă de mâncarea noastră! Pe câmp, cum îi spune caprei:

        Capră, behăie,

        Masă, pune-te!

Cât ai clipi, i se şi aşterne dinainte o masă încărcată cu tot felul de mâncări alese, dar ştii, nişte bunătăţi din care nu ne-am ospătat noi niciodată! Şi după ce se satură, numai ce-o auzi că spune:

        Capră, behăie,

        Masă, ridică-te!

Şi masa dispare de parcă nici n-ar fi fost. Le-am văzut pe toate astea cum te văd şi cum mă vezi. Nu-i vorbă, a încercat ea să mă adoarmă cu cântecul ei, dar noroc că ochiul din frunte mi-a rămas treaz.

        Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de babă se umplu de fiere şi strigă:

        – Cum, golanca asta să mănânce mai bine decât noi?! Lasă, c-o să-i treacă ei pofta!

Se repezi furioasă în bucătărie, apucă un cuţit şi-l înfipse în inima caprei, astfel că nevinovatul dobitoc îşi dădu pe loc duhul.

        Când Doi-ochi văzu capra ţeapănă şi fără suflare, o cuprinse jalea şi, nemairăbdând să stea în casă, o porni în neştire pe câmp. După ce obosi de atâta umblet, se aşeză la o margine de drum şi începu să plângă cu lacrimi amare. Şi deodată, zâna fu din nou lângă ea şi-o întrebă cu blândeţe:

        – Doi-ochi, de ce plângi iarăşi?

        – Cum să nu plâng, suspină Doi-ochi, dacă mama mi-a omorât capra? În fiecare zi o rugăm frumos, așa cum mă învăț și matale, și-mi așternea numai bunătăți pe masă, de mâncam pe îndestulate. Dar acu', totul sa sfârşit: iar o să rabd de foame şi-or să mă năpădească necazurile!

Zână însă o îmbărbătă:

        – Nu te necăji, Doi-ochi, ci mai bine ascultă de sfatul pe care ți-l dau, că e un sfat bun. Roagă-te de surorile tale să-ţi dea măruntaiele caprei şi, de cum le-oi avea, îngroapă-le în pământ, dinaintea uşii. De-i face așa cum vei spin, nu să-ți pară rău.

Şi pieri parcă luată de vânt.

        Doi-ochi alergă îndată acasă și le rugă pe cele două surori:

        – Dragi surioare, daţi-mi şi mie ceva de la capră. Că doar nu cer cine știe ce, și m-aș mulțumi și cu măruntaiele.

Surorile se porniră pe râs:

        – Dacă e vorba numai de-atâta, ia-!

Doi-ochi luă măruntaiele și când se lăsă noaptea le îngropă pe ascuns dinaintea ușii, așa cum o povățuise zână.

        A doua zi când se treziră cu toate le și dădură să iasă pe ușă, ce să vezi? Drept în faţa lor se înălţa o minunăţie de pom, cu frunzele de argint şi încărcat cu poame de aur! Și era mărul ăsta așa de frumos, că nu cred să-i fi găsit pereche pe lume. Fetele căscau ochii de mirare și se minunau cum de-a putut crește peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu că mărul răsărise din măruntaiele caprei, căci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.

După ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemnă pe Un-ochi:

        – Urcă-te în pom, fata mea, și culege niște mere! Un-ochi se urcă în pom, dar cum dădea să apuce un măr de aur, crengile îi scăpau din mâinile de parcă le-ar fi gonit vreun duh. Încercă ea de mai multe ori, dar de fiecare dată păţea la fel. Și deși se căznise din răsputeri și se înverșunase, nu putu culege nici un măr.

Văzând că Un-ochi se trudește degeaba, maică-sa o strigă pe fata cea mijlocie:

        – Trei-ochi, ia urcă-te tu în pom, că soru-ta nu-i bună de nimic! Cu cei ochi ai tăi o să vezi mai bine merele decât Un-ochi.

Un-ochi se dădu jos din pom și se urcă soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemânatică. De-ar fi stat printre crengi o veşnicie, tot n-ar fi reuşit să apuce o măr, că de a îndată ce întindea mâna merele se dădeau la o parte.

        Până la urmă, baba își pierdu răbdarea și, cum era supărată foc, se urcă și ea în pom. Dar o păți la fel ca și cele două fiice ale sale: când credea ca pus mâna pe-un măr, mărul numai ce-i scăpa printre degete, de rămânea cu mâinile-n gol… Și așa se făcu că na putut culege nici unul. …

Atunci Doi-ochi spuse:

        – Ia să încerc și eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntară:

        – Te-ai găsit tocmai tu! Ce ispravă ai putea face cu ăi doi ochi ai tăi?

Fata nu luă însă seama la vorbele lor şi se urcă în pom. Şi de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai traseră îndărăt, ci-i veneau la îndemână, numai bine să le culeagă. Şi aşa adună Doi-ochi o poală plină. Maică-sa i le luă îndată şi se înfurie la gândul că numai nevolnica de Doi-ochi izbutise să culeagă merele, în timp ce ea şi cele două fiice ale sale nu putuseră face nici o ispravă. Şi-n loc să-i mulţumească cu toatele, prinseră şi mai mare ură pe dânsa şi începură a o prigoni şi mai mult.

        Într-o zi, cum stăteau tustrele în jurul pomului, se întâmplă să treacă pe-acolo călare un tânăr ce părea a fi de neam. Zărindu-l de departe, cele două surori strigară:

        – Doi-ochi, ascunde-te repede, să nu ne faci cumva casa de ocară!

Și apucând în grabă un butoi gol ce se află lângă pom, îl răsturnară peste Doi-ochi și mai tupilară sub el și merele de aur pe care tocmai le culesese fata.

        Călăreţul se apropie de poarta şi ce să vă spun! Era un voinic de flăcău, tare mândru la chip! Opri calul şi, parcă fermecat, rămase cu ochii aţintiţi la minunăţia de pom cu frunzele de argint şi poame de aur.

        – Al cui o fi pomul ăsta nemaivăzut? întrebă el pe cele două surori. Că de mi-ar dărui și mie o creangă, i-aș da orice mi-ar cere în schimb. Cele două surori îl încredințară că pomul e al lor și se arătă bucuroase să-i poată îndeplini dorința. Dar oricât se străduiră să rupă o creangă, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trăgeau tot mereu înapoi, de nu fu chip să apuce nici una din ele barem o crenguță.

Atunci flăcăul le zise:

        – Mare minune și asta! V-ați lăudat c-ar fi pomul vostru și, când colo, nu sunteți în stare să rupeți măcar o creangă din el!

Dar ele nu și nu, o țineau întruna că pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul și, înciudată că surorile ei nu spuneau adevărul, ridică butoiul și dădu drumul la câteva mere, care se oprește tocmai la picioarele flăcăului. Când le văzu, rămase cu ochii la ele, uimit, și întrebă de unde veneau merele. Și cum n-avură încotro, surorile trebuiră să mărturisească, spășite, că mai au o soră, dar că pe sora asta a lor nu o puteau lăsa să se înfățișeze dinaintea flăcăului, căci nu avea decât doi ochi, ca toți oamenii de rând… Călărețul nu luă seamă la vorbele lor și, cum voia so vadă, strigă:

        – Doi-ochi, unde eşti? Ia vino încoace!

Atunci Doi-ochi iese fără teamă de sub butoi și călărețul, fermecat de-o asemenea frumusețe nepământeană, îi vorbește cu toată căldura:

        – Îmi spune inima că tu ai să poți rupe o creangă din pom!

        – De bună seamă c-am să pot, răspunse Doi-ochi, că doar e pomul meu.

Se urcă în pom și fără nici un pic de osteneală rupse o creangă cu frunze subțirele de argint și poame de aur și-o întinse flăcăului.

        – Cu ce ​​te-aş putea răsplăti? întrebă el.

        – Vai de mine, sărmana! De dimineața și până la seara trebuie să rabd de foame și de sete și-mi duce viața numai în amar și suferință. De te-ai îndura să mă iei cu tine și să mă mântuiesc de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!

        Flăcăul se aplecă spre ea și, ridicând-o uşurel, ca pe-o dulce povară, o așeză lângă el pe șa și-o aduse acasă, la palatul lui. Acolo porunci să i se dea cele mai frumoase veşminte şi să fie ospătată după pofta inimii. Şi fiindcă o îndrăgise nespus, o luă de nevastă. Şi prăznuiră o nuntă cu mare alai şi veselie.

        Dacă văzură surorile că flăcăul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începură so pizmuiască și mai mult pentru norocul care dăduse peste ea.

        Dar de la o vreme parcă începu să li se ogoiască inima… Și prinseră a gândi ele în sinea lor: "Barem tot e bine că ne-a rămas un lucru de preț; pomul cel minunat și aici și, cu toate că niciodată nu să stea. -i putem culege roadele, o să i se ducă atât de departe, că o mulțime de oameni, de prin toate colțurile lumii, vor veni să-l privească și să-l laude! iar norocul!" Dar și această speranță se spulberă ca un vis. A doua zi dimineaţă, ia pomul de unde nu-i! Pierise o dată cu pierise și naștere… Și chiar ca să fie putut să-i fie el, privind pe fereastră, Doi-ochi văzu minunăția de pom cu frunzele de argint în fața iatacului ei… Ce alta ar fi să-i bucure mai mult. sufletul?! Pomul își urmăse stăpâna.

        Trăi Doi-ochi ani mulți, în bucurie și fericire, și aproape că uitase câte avuse de pătimit de pe urma celor două surori haine. Dar iată că într-o bună zi două femei sărmane bătură la poarta castelului, cerând de pomană. Şi privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele două cerşetoare pe surorile ei. Sărăciseră într-atât, că ajunsese să meargă din poartă-n poartă, cerând să fie miluite măcar c-un codru de pâine.

        Doi-ochi le primi cu bucurie și se îngriji ca de acum încolo să nu mai ducă lipsă de nimic. Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care îl făcuseră în tinerețe.

Pomul cu merele de aur

sarcina 1

sarcina 2

sarcina 3

sarcina 4