A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soția lui în apropierea țărmului unei mărite îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit și dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia mai ține zilele. Nu mai ieșea pe mare, la pescuit, de echipă că n-ar putea face față valorilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscățivă de pe țărm, de unde aruncă în apă undița. Prindea doar peștișori mai mici, cu care nu prea reușeau să-și astâmpere foamea. Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreață și mereu nemulțumită. Zi de zi se plângea de viață pe care o duceau și nu contine să învinovățească bărbatul pentru neajunsurile lor.Într-o bună zi, pescarul își aruncă undița în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult pește. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţa-n mână. Deodată însă se petrecu o minune: prinse un mic peștișor, din cale afară de frumos și de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.

   Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă îi era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţă viaţa bietei vietăţi, hotărându-se s-o lase să se întoarcă în împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că îi va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu.

   Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotărî să pună la încercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să îi îndeplinească o dorinţă.

Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce îi ceruse nevasta să îi poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să îi îndeplinească dorinţa şi îi promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă.     Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu în odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei.

   Gândindu-se că aceasta covăţică nu îi este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să îi îndeplinească cea de-a doua dorinţă. De astă dată, femeia voia o casă frumoasă şi împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cât o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe şi pescarul nu avu de ales decât să îl cheme din nou pe peştişorul auriu. Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că peştişorul se va supăra dacă îl caută după atât de puţin timp. Poate îşi va spune că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta lui. Îşi ascunse ruşinea, îşi lua inima în dinţi şi-l chemă din nou pe peştişor. Şi îi spuse cea de-a doua dorinţă a femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită – la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.

   Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâşnind din dinţi de nemulţumire. „Te pomeneşti că nu îi sunt de ajuns toate bogăţiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Şi câtă dreptate mai avea! Căci de îndată ce îl văzu, bătrâna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă şi să se înfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se îndeplinească cea de-a treia dorinţă: voia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.

   Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să îşi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi îi spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi îl batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi îl chema încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.

   Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.

Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei.

   Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru găsi nevasta, cea veșnic nemulțumită, cum era și mai înainte. Totul era ca la început: viața lor era lipsită de bucurii și de bogății, așa cum fuseseră obișnuiți. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă câte mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viață grea, plină de griji, dar pescarul știa că era tocmai viața pe care și-o dorise, deși nevasta continuă să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi.