A fost odată un om și omul ăsta avea un măgar, care de ani și ani tot cărase la moară saci cu grăunțe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuținăseră puterile și nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stăpânul lui se gândi într-o zi că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreț.

    Măgarul pricepu însă că nu-l așteaptă vremuri prea bune și, fără să mai aștepte, luă-te să-ți spun orașul Bremen. Nu știu de unde-i venise-n gând că acolo s-ar putea face muzicant al orașului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului, răsuflând din greu de parcă ar fi făcut ocolul pământului.

– Ce gâfâi așa, mă Apucă-l-în-Colți? îl întrebă măgarul.

– Vai de păcatele mele, răspunse câinele, pentru că sunt bătrân și slăbesc din zi în zi tot mai mult și pentru că la vânătoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stăpânul meu și-a pus gândul să-mi fac de petrecanie, și atunci mi-am luat repede tălpășița. Dar vorba e cu ce-o să-mi câștig eu pâinea de-aci înainte?

– Știi ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac muzicant. Hai cu mine, că so mai găsiți și pentru domnia ta un loc în taraf! Eu o să cânt din lăută, iar tu o să bați la toba mare. Câinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă! Și plecă împreună mai departe. Merseră ei așa până la întâlnire în drum o pisică. Și-avea pisica asta o mutră jalnică, de parcă tot îi ningea și-i ploua!

– Ei, Linge-Barbă, de ce-mi ești atât de tristă? Cine ți-a stricat socotelile? o întrebă măgarul.

– Cui i-ar arde sa fie vesel, când i-a ajuns funia la păr? răspunse pisica. Pentru că anii bătrâneții m-au cam adus de șale și mi s-au tocit colții și pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor și să torc decât să alerg după șoareci, stăpâna mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de acasă la timp, nu e vorba, dar stau, și mă socotesc: încotro s-o apuc acum?

– Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te-ntrece nimeni și cu siguranță c-o sa-ți găsești și tu un loc în taraful orașului.

   Pisica socoti că sfatul ăsta nu-i rău deloc și se alătură celorlalți doi. Și-au tot mers cei trei fugari, au tot mers și trecând ei prin fața unei curți au văzut cocoțat pe-o poartă un cocoș care striga „cucurigu” din toată puterea rărunchilor.

– Ce ți s-a-ntâmplat de strigi așa, măi, cocoșule? îl întrebă măgarul. Astâmpără-te o data, că împuiezi urechile oamenilor!

– Dau și eu de veste c-o să fie vreme frumoasă, dar la ce bun! spuse cu tristețe cocoșul. Mâine-i duminică și ne vin oaspeți. Dar vezi ca stăpâna-mea nu se mai arată milostivă față de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce la masă, în ciorbă, așa că în seara asta o să mă scurteze de cap… Acu-nțelegi de ce strig așa? Strig și eu cât mai pot, cât mai sunt în viață…

– Păi bine, Creastă-Roșie, să te necăjești matale pentru atât! îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi, la Bremen. Că oriunde ai merge, ceva mai bun decât moartea tot o să afli… Ai un glas care te unge și de te-ai învoi să cântăm împreună, ne-o asculta lumea cu gura căscată, zău așa!

   Cocoșul găsi că propunerea urecheatului e cât se poate de nimerită și tuspatru o porniră la drum. Merseră ei cât merseră, dar cum nu putură ajunge la Bremen într-o singură zi, se văzură siliți să înnopteze într-o pădure. Măgarul și câinele își făcură culcușul sub un copac mare, iar cocoșul și pisica se cățărară în rămurișul bogat. Dar cocoșul nu fu mulțumit de culcuș și zbura mai sus, până-n vârful copacului, unde se simțea mai la adăpost. Înainte de a apuca să adoarmă, își mai roti o dată privirea în jur și deodată i se păru că zărește în depărtare o luminiță.

Atunci le strigă tovarășilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zărește o lumină.

– Hai s-o întindem chiar acu într-acolo, spuse cu hotărâre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de noi! Câinele era la fel de zorit; gândea că, de-ar găsi pe acolo niscaiva oase sau vreo bucățică de carne, i-ar prinde tare bine.

   Porniră deci spre locul unde se vedea luminița și-n curând o văzură scânteind și mai puternic; și din ce se apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tâlhari, care era luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră și privi înăuntru.

– Ce vezi acolo, măi, Urechilă? îl întrebă cocoșul.

– Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mâncări și băuturi alese și niște tâlhari care stau în jurul ei și se înfruptă de zor.

– Așa ceva ne-ar prinde bine și nouă! zise cocoșul.

– Mai încape vorbă? Numai de ne-am vedea în locul lor! spuse măgarul, privind cu jind cum înfulecau tâlharii.

   Chibzuiră ei în ce chip ar putea să-i pună pe tâlhari pe goană și, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. Măgarul ridică picioarele dinainte și le propți de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea măgarului, pisica se cățără pe spatele câinelui, la următorul cocoș și desfăcu aripile și, zburând, se așeză pe capul pisicii. Și așa cum erau orânduiți, ca la un semn, porniră cu toții să cânte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna și cocoșul cucuriga. După ce făcură o cântare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zângăniră toate geamurile și se făcură țăndări.

   De spaimă, tâlharii săriră-n sus ca niște apucați și crezând că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziți în pădure. Iar cei patru tovarăși se așează la masă și, luând fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parcă i-ar fi așteptat un post de patru săptămâni.

   După ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanți stinseră luminile și-și aleseră culcușul, fiecare după pofta inimii și după cum îi era firea. Măgarul se culcă pe un măldar de gunoi, câinele se făcu covrig după ușă, pisica se tolăni pe cuptor, lângă soba caldă, iar cocoșul se cocoță pe o grindă de sub bagdadie. Și cum veneau de la drum lung și erau osteniți, adormiră repede.

   După ce trecu miezul nopții, tâlharii văzură de departe că-n casă nu mai arde nici o lumină și că totul părea cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:

  – Mi se pare ca ne-am cam speriat de pomană! S-ar cuveni să ne rușinăm c-am fost așa de slabi de înger!

    Și trimise pe unul de-ai lor sa cerceteze ce se mai întâmplă pe acasă. Iscoada nu desluși nimic care să-l pună pe gânduri; casa părea cufundată în cea mai deplină liniște și, fără nici o grijă, intră în bucătărie și voi să aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni aprinși și apropie de ei un băț de chibrit, ca să-l aprindă. Dar pisica nu înțelese de glumă; îi sări în obraz și începu să-l zgârie și să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă și dădu să iasă afară prin ușa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu doua. Câinele, care sta lungit după ușă, se repezi la el și-l mușcă de picior. O luă atunci la goană prin curte și, când trecu pe lângă măldarul de gunoi, îi arse măgarul o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoșul, trezit de hărmalaia de-afară, începu să strige de pe grindă: „cucurigu, cucuriiguu!”… Atunci tâlharul își luă picioarele la spinare și nu se opri decât în fața căpeteniei tâlharilor, căreia îi înșiră toate grozăviile prin câte trecuse.

 – Vai de viata noastra! În casă sa cuibărit o coțofană afurisită, care mi-a zgâriat tot obrazul cu niște gheare lungi și ascuțite; iar la ușă, cine crezi că stătea? unul cu un cuțit, pe care mi-ai înfipt în picior! Socoteam c-am scăpat! Da ți-ai găsit să scapi ușor ușor! în ogradă, o namilă neagră ma pocnit cu o maciucă, iar sus, cocoțat pe acoperiș, sta însuși judecătorul și tot striga „Aduceți-mi-l încoace pe tâlhar! Aduceți-mi-l!”… Dacă am văzut că așa stă treaba, am fugit de-mi sfârâiau călcâiele…

   Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanți din Bremen s-au simțit atât de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece și toate câte le-ați auzit mi le- a spus și mie, chiar adineauri, un fârtat de-al meu. Și cred că nu și-a răcit gura degeaba…