Un morar lăsase o moștenire destul de modestă celor trei feciori ai săi: o moară, un asin și un motan. Împărțeala se făcu de îndată. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tânăr nu-i rămase decât motanul. Mezinul nu se putea consola cu atât de puțin.

    Frații mei își vor putea câștiga cinstit bucățica de pâine. Dar eu? Dacă îmi mănânc motanul și îmi fac o căciulă din blana lui, rămân muritor de foame. Motanul îl auzi și-i șopti cu multă seriozitate și înțelepciune:

   - Nu te necăji, stăpâne. Dă-mi un sac și poruncește să mi se facă o pereche de cizme, să pot porni printre bălării, și vei vedea că n-ai fost nedreptățit cu partea de moștenire, așa precum ți se pare.

    Când își văzu dorința îndeplinită, motanul își trase cu multă bărbăție cizmele și, luându-și sacul în spinare, se duse de-a dreptul într-o crescătorie de iepuri. Își puse în sac tărâțe și laptuci și se întinse ca și cum ar fi mort, așteptând ca vreun iepure tânăr să între de bună voie în sac, ca se înfrupte din ce era acolo. După câteva clipe, un iepuraș se furișă în sac și motanul îl ucise fără pic de milă. Apoi, mândru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege și ceru să-i vorbească.

    Fu condus chiar în apartamentul Majestății Sale, în fața căruia făcu o plecăciune adâncă și îi vorbi:

– Iată, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (căci așa îl numise pe stăpânul său) m-a însărcinat să vi-l aduc în dar din partea sa.

– Spune-i stăpânului tău că îi mulțumesc și că mi-a făcut o mare plăcere. Altădată, motanul se ascunse în grâu, ținând desaga pregătită. Când două potârnichi nimeriră în sac, le prinse înăuntru, trăgând baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege și le dărui, cum făcuse și cu iepurele. Acesta primi cu plăcere cele două potârnichi și îi mulțumi motanului. Și mereu tot așa, timp de vreo două-trei luni, motanul îi ducea regelui câte un vânat din partea stăpânului său. Într-o zi, află că regele avea să iasă la plimbare pe malul râului, împreună cu fiica sa, cea mai frumoasă ființă din câte s-au văzut vreodată, și-i spuse stăpânului său:

– Dacă vei lua în seamă sfatul meu, ți-ai găsit norocul; nu ai decât să te scalzi în râu, la locul pe care ți-l voi arăta, și după aceea … las’ pe mine! Marchizul de Carabas făcuse tocmai cum îl învățase motanul, fără a-i cunoaște planurile. În timp ce se scălda, trecu pe acolo regele în caleașcă și motanul se porni să strige cât îl ținea gura:

– Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se îneacă! La strigătele acestea, regele scoase capul pe fereastra caleștii și, recunoscându-l pe motanul care îi dăduse de atâtea ori vânat în dar, porunci gărzii să alerge degrabă în ajutorul marchizului de Carabas. În timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din râu, motanul se apropie de caleașcă și spuse regelui:

– Bandiții au furat veșmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan). Regele porunci servitorilor săi să aducă în grabă cele mai frumoase veșminte pentru marchizul de Carabas. Regele îi arătă marchizului toată prietenia și, cum veșmintele cele frumoase, care tocmai îi fuseseră dăruite, îi veneau de minune, prințesa îl găsi pe placul ei și îl îndrăgi. Regele dori să facă plimbarea împreună cu marchizul de Carabas, care se urcă în caleașca regală și continuă drumul. Motanul înțelese că planurile sale aveau sorți de izbândă.

    Merse înainte, amenințând țăranii întâlniți pe câmp: – Oameni buni, dacă nu veți spune că pașunea pe care o cosiți este a marchizului de Carabas, va fi vai și amar de voi. Regele întrebă pe țărani a cui era pășunea cosită.

  – A marchizului de Carabas, au răspuns cu toții, căci amenințările motanului le băgase frica în oase.

   – Văd că aveți o avere frumoasă! spuse regele marchizului de Carabas.

   – Da, sire, este o fâneață care aduce, an de an, roade îmbelșugate, răspunse marchizul. Regele, care trecu imediat după aceea, vru să știe ale cui sunt grânele ce le vede înaintea ochilor.

 – Ale marchizului de Carabas, răspunseră secerătorii, și regele se bucură din nou. Motanul, care mergea înaintea caleștii, le repeta aceleași lucru tuturor celor întâlniți în cale, iar regele se minuna de averile nenumărate ale marchizului de Carabas. Ajunse, în cele din urmă, în fața unui castel frumos, ce aparținea unui căpcăun care era stăpânul tuturor pământurilor pe unde trecuse regele până atunci. Motanul, care avusese grijă să afle câte ceva despre ce era în stare căpcăunul, ceru să-i vorbească.El îi spuse:

  – Nu voiam să trec prin apropierea castelului fără să am cinstea să vă fac o plecăciune. Căpcăunul îl primi atât de frumos pe cât poate un căpcăun.

  – Mi s-a spus ca aveți darul de a vă preface în fel și chip de animale. Într-un leu, de pildă, sau într-un elefant, vorbi motanul.

 – Este foarte adevărat, răspunse brusc căpcăunul, și, pentru a te convinge, mă voi preface pe loc într-un leu. Motanul fu atât de înspăimântat la vederea leului, că tremura tot. După puțin timp, îl văzu pe căpcăun reluându-și întruchiparea dinainte și îi destăinui spaima prin care trecuse.

   – Mi s-a mai povestit, spuse motanul, că puteți lua și înfățișarea celor mai mici animale, de exemplu vă puteți preschimba în șobolan sau chiar în șoarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede.

  – Și de ce nu-ți vine a crede? întrebă căpcăunul. Vei vedea. Și căpcăunul se prefăcu pe dată într-un șoricel, care alerga pe podea. Motanul atât aștepta, se azvârli asupra lui și-l înghiți. Între timp, regele, zărind frumosul castel al căpcăunului, dădu să între. Motanul care auzise zgomotul caleștii, îi sări înainte.

  – Majestate, fiți binevenit în castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui.– Așadar, domnule marchiz, și acest castel vă aparține?! exclamă regele. Marchizul oferi brațul tinerei prințese, și porni în urma regelui, care urcă cel dintâi. Întrară într-o sală mare, unde găsiră masa îmbelșugată pentru ospățul pe care îl pregătise oaspeților săi. Regele, încântat de calitățile marchizului, îi spuse acestuia:

  – Aș dori să-mi fiți ginere, domnule marchiz. Marchizul acceptă onoarea acordată de rege și, în aceeași zi, se căsători cu prințesa. Iar motanul, ajunse mare dregător, nu mai prindea șoareci decât pentru propria lui plăcere.

Motanul încălțat

sarcina 1

sarcina 2